Dările percepute de la locuitorii din Dacia erau la fel ca cele percepute de pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi erau de două feluri: directe sau indirecte.

Impozitele directe erau: 
a) Tributum soli, adică darea funciară asupra proprietăţilor imobiliare. Impozitul era aşezat nu pe venit, ci pe capitalul la care imobilul era evaluat, adică valoare venală la care se percepea impozitul restrictiv, de obicei 1% pe an;
b) Tributum capitis, care era darea pe cap de locuitor şi era plătită numai de cei care nu plăteau darea funciară; în afară de aceste două dări, locuitorii mai erau obligaţi la anumite munci sau servicii numite vectigalia. 

Impozitele indirecte erau:
a) Darea numită vicesima hereditatum, care era a 20-a parte din moştenire adică 5%;
b) Darea de sclavi numită vicesima libertatum; 
c) Taxele vamale numite portaria.

În anul 271 d.Hr. are loc retragerea armatei și administrației romane din Dacia Romană, în timpul împăratului Aurelian (270-275 d.Hr.), în condițiile de criză a Imperiului Roman, provocată de atacurile dacilor liberi, ale migratorilor germanici și de dificultatea menținerii limes-ului la nord de Dunăre. Urmează epoca năvălirilor barbare, care se întinde până la începutul secolului al XIV-lea, când s-au întemeiat principatele.
Cu toate că în acestă perioadă forme atestate de organizare statală nu au fost, totuşi a existat un popor barbar care ne-a lăsat urme de organizare. Acest popor au fost slavii care au rămas pe teritoriile locuite de daci până în secolul al XI-lea. Astfel, singurele dări din acea perioadă erau dijmele şi muncile.