1 Decembrie 1918 – Înfăptuirea statului național unitar. Primul Război Mondial adusese imense jertfe umane și materiale; gravele dificultăți cu care se confruntau producția agricolă și industrială, transporturile, comerțul afectau profund finanțele publice și circulația monetară. Bugetul ordinar al țării care, timp de 15 ani înainte de război, se încheiase cu importante excedente, în 1919 înregistra un deficit de peste 3 miliarde de lei, la care se adăuga deficitul bugetului extraordinar. Datoria statului fața de Banca Națională, aproape inexistentă înainte de război (13 miliarde de lei în 1913), se va cifra, în 1919, la 3,8 miliarde lei. La acestea se adaugau obligațiile impuse României prin tratatele de pace, datoriile interaliate provenind din razboi, cele din unificarea monetară sau din alte cauze. 
1918-1938 - Portofoliul finanțelor a fost ocupat de o serie de personalități precum Oscar Kiracescu, Ion N. Angelescu, Aurel Vlad, Mihai Popovici, Constantin Argetoianu, Vintilă Brătianu, Ion I. Lapedatu, Iuliu Maniu, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mircea Cancicov, care și-au adus pe deplin contribuția în administrarea finanțelor statului român.
1937 – Apare publicația „Buletinul contabililor”.
29 octombrie 1918 - 27 septembrie 1919 - Mandatul lui Oscar Kiriacescu, primul ministru de finanțe al României Mari. La 6 februarie 1919 încheie o convenție cu Banca Națională, prin care se unifică mai întâi cele două credite de 1300 milioane lei și 300 milioane lei într-unul singur în valoare de 1.600.000.000, reducându-se totodată dobânda la 1% pe an. Tot cu prilejul acestei convenții, Ministerul Finanțelor are, printre altele, următoarele obligații față de Banca Națională: oprirea exportului biletelor Bancii Naționale, întrucât deveniseră obiect de speculă în toate țările vecine, precum și oprirea oricărui import de bilete din aceste țări.

La 15 ianuarie 1919, Ministerul de Finanțe lansează Împrumutul Unirii pe titluri de rentă 5% amortizabilă în 40 de ani și 90%.

1 august 1921 – Legea asupra contribuțiunilor directe, numita și „legea Titulescu”, denumită astfel după numele ministrului de finanțe, inițiatorul ei. În locul vechilor impozite pe care le desființează, legea impune șapte impozite cedulare (cedula – parte a veniturilor impozabile), de tip real, un impozit global pe venit, precum și un impozit asupra averii. Impozitele cedulare se stabilesc în cote proporționale, diferențiate în funcție de natura venitului la care se referă. Impozitul global era progresiv și se aplica tuturor veniturilor cumulate provenind din diverse surse, dupa ce fuseseră în prealabil supuse impozitelor cedulare.

Supusă criticilor, ”legea Titulescu” nu a intrat niciodată în vigoare.